Priveghiul este veghea de rugăciune ținută lângă cel adormit, în nopțile dintre moarte și înmormântare. Ghidul de mai jos vă arată, pe scurt și cu măsură, cum se ține priveghiul în tradiția ortodoxă românească: unde, cât timp, cine vine, ce se citește, ce se oferă celor prezenți și ce este bine să evitați.
Cuvântul vine de la „a priveghea”, adică a veghea. Dicționarul (DEX) îl definește ca veghere a unui mort noaptea, înainte de înmormântare. În înțelesul creștin, priveghiul nu este doar o pază a trupului, ci o priveghere în rugă: cei apropiați stau lângă cel răposat, cer de la Dumnezeu iertarea păcatelor lui și îl însoțesc în trecerea spre veșnicie.
Explicația Bisericii este simplă. Cel plecat nu se mai poate ruga pentru sine, așa că se roagă pentru el cei rămași. Scrierile ortodoxe despre slujba de priveghi spun că vegherea are rolul de a-l conduce pe cel răposat, prin rugă, pe drumul său. De aceea, mai important decât orice obicei este ca noaptea să fie una de liniște și de pomenire.
De regulă, se veghează în fiecare noapte de la moarte până în ziua înmormântării, adică una sau două nopți, uneori mai multe. Rânduiala cea mai cunoscută, amintită și în scrierile bisericești, este ca trupul să stea trei zile și două nopți până la înhumare. În practică, numărul nopților depinde de ziua în care a survenit decesul, de actele care trebuie obținute, de programul preotului și al cimitirului și de rudele care vin de departe.
Înainte de a fixa ziua, verificați actele de care aveți nevoie (certificatul de deces, adeverința de înhumare): pașii sunt explicați în ghidul cu toate actele necesare, pas cu pas. Data și ora slujbei se stabilesc apoi împreună cu preotul parohiei.
Până acum câteva decenii, veghea se ținea aproape mereu acasă, în camera cea mai mare a casei. Așa se face și azi în multe sate și în familiile care au spațiu și vecini aproape. În mediul urban, tot mai multe familii aleg o casă mortuară sau capela unui cimitir, mai ales când locuiesc la bloc.
| Acasă | Casa mortuară | |
|---|---|---|
| Spațiu | Depinde de locuință; la bloc este greu | Sală pregătită pentru sicriu și vizitatori |
| Păstrarea trupului | Cere de obicei îmbălsămare și o cameră răcoroasă | Multe au frigider sau sicriu răcit |
| Program | Fără restricții, toată noaptea | După regulile locului: unele închid noaptea |
| Cost | Fără chirie | Taxă stabilită de administrator |
Regulile diferă de la un loc la altul și se află direct de la administratorul cimitirului sau al casei mortuare: cât timp poate sta acolo sicriul, dacă familia poate rămâne peste noapte, dacă se pot aprinde lumini în sală, ce acte se cer la depunere și cât costă. Nu există o taxă unică la nivel național. Puteți căuta și compara capele și case mortuare din județul dumneavoastră, apoi cereți tariful exact înainte de a vă decide.
Vin rudele, vecinii, prietenii și cunoscuții care vor să-și ia rămas bun de la persoana dragă. Nu se trimit invitații: oricine a aflat vestea poate veni, de obicei seara. Familia apropiată stă mai mult, iar unii rămân peste noapte, cu rândul, ca flacăra de lângă sicriu să nu se stingă. Ceilalți stau o vreme, se roagă, aprind o lumânare și le spun celor îndoliați câteva cuvinte de mângâiere. Pentru familie, această prezență este un sprijin real în primele zile.
Copiii pot veni dacă sunt pregătiți și doresc. E bine să le explicați dinainte, simplu, ce vor vedea și de ce oamenii vorbesc încet.
Rânduielile s-au transmis din generație în generație și au rămas, în esență, aceleași: lumină, rugăciune și liniște lângă cel plecat.
Pe lângă rânduiala Bisericii, noaptea de priveghi a păstrat multe obiceiuri populare. Unele au primit un înțeles creștin, altele sunt superstiții pe care Biserica nu le cere:
Ce nu se face, potrivit învățăturii ortodoxe: lăutari și petrecere, glume care stârnesc râsul, mâncatul și băutul fără măsură, bocetele disperate. Preoții spun că atunci veghea își pierde sensul creștin. Vorbiți încet, nu țineți televizorul pornit și nu lăsați camera fără nimeni.
Familia oferă de obicei cafea, apă, ceai și ceva simplu de mâncare celor care stau mai mult, mai ales celor care rămân noaptea. În multe locuri, la plecare, fiecare primește un pachet mic: o lumânare, un colac sau un covrig și uneori o băutură, dat „de sufletul” celui plecat. Mesele mari rămân pentru ziua înmormântării și pentru parastase, despre care puteți citi în ghidul despre parastas și pomenirea morților.
Cei care vin aduc de obicei lumânări și, uneori, flori: crizanteme, garoafe sau trandafiri, în număr par. Rudele și vecinii apropiați ajută des cu mâncare, cafea sau o sumă de bani, discret, în plic. Nimic nu este obligatoriu; prezența și ruga contează cel mai mult.
Obiceiurile variază mult între regiuni și chiar între sate vecine: ce se dă de pomană, cine citește, dacă se cântă sau nu, câte nopți se veghează. În trecut, în unele zone existau și jocuri de priveghi, descrise de etnografi, pe care Biserica le-a privit cu rezervă. Dacă nu știți obiceiul locului, întrebați preotul parohiei sau o rudă mai în vârstă din acea zonă și urmați-l cu măsură.
Când anunță decesul, familia comunică de obicei, odată cu ziua înmormântării, și locul și ora priveghiului: prin telefon rudelor, prin vecini, prin preotul parohiei, iar mai nou prin mesaje și rețele sociale. Un anunț bun spune pe scurt numele celui plecat, unde și de la ce oră se veghează (acasă, cu adresa, sau la casa mortuară indicată) și când are loc slujba. Puteți publica gratuit un anunț pe pagina anunțuri de deces, ca vestea să ajungă și la cei pe care nu îi puteți suna.
Primiți gratuit oferte de la firme din zona dumneavoastră pentru casă mortuară, transport, catering și tot ce ține de organizarea înmormântării.